Valoare, valoare, dar să știm și noi

Se făcea că o carte încă mai era la tipar, iar pe Facebook deja apăruseră comentatori care îi desființau „valoarea” literară, considerând cu vervă că, după ce au citit-o, au rămas cu un gust amar. „O-ri-bi-lă!”. Și se făcea, deci, fără să apară cartea, fragmente mai lungi de un paragraf din carte, vreun preview oficial al editurii, lecturi în avanpremieră sau alte modalități de judecare a unei cărți, eh, se făcea, deci, că, fără discuție, e o mizerie, un rebut care nu are cum să fie luat în seamă de vreun cititor onest. Mai rămânea ca acei comentatori să își ceară banii înapoi și tabloul era complet de absurd.

Se făcea că un cititor critică o editură, argumentând că i-a lecturat o bună parte din cărți, multe cărți, zeci de cărți, dar nu i-a plăcut niciuna, cu greu a găsit ceva care să fie cât de cât scris acceptabil, deși foarte neinteresant. După care a mai citit alte câteva zeci de cărți ale editurii și, surpriză!, la fel, nimic demn de luat în seamă. Și se făcea că o să le citească și pe următoarele, ca să vadă dacă găsește ceva bun de citit.

Se făcea că o revistă care își dorește statutul de ștaif elitic să spună că o anume editură publică numai porcării lipsite de calități literare, după ce cu numai un număr mai înainte recenzase cu autoritate o carte a acelei edituri, lăudând… desigur, calitățile literare. Și se mai făcea că un blog care își dorește statutul de voce a cititorului obișnuit să afirme același lucru, despre aceeași carte, dar din motivele diametral opuse criticului elitist. „Cine ar vrea să citească așa ceva? Hârtie tipărită de pomană!”, se făcea că ar fi zis bloggerul de ocazie.

Se făcea că ești editor care trebuie să stea seara până târziu, ca să gândească bine planul de apariții viitoare. Iar dintre propunerile pe care le are pe masă, nu știe ce să aleagă. Pe care să o voteze în finala publiciadei? Oare o carte care ar gâdila orgoliul elitistului, cu șanse mari la premii literare, recunoaștere academică, dar fără niciun posibil succes de piață, sau cărțile ușurele pe care le-a tot îndesat la fundul teancului cu mansucrise, că poate bloggerul crescut cu „dragoste” în suflet știe el ce știe?

Și se făcea că sunt o mie de oameni care îți spun că nu e bine că ai publicat cartea aia, ba da, ba e foarte bine, mie mi-a plăcut foarte mult, care îți spun că ce copertă mișto! aoleu, e groaznică, uite aici una mișto, ba albul e negru, ba nu, soarele e pătrat când nu e rotund, și stă atârnat de un fir de ață de încheietura lui Dumnezeu, ba nu, de încheietura unei găuri negre, bă! taci, că ești prost, nu există găuri negre! ba nu există Dumnezeu, boule! ia las’ că mori tu, lepră, și o să vezi ce Dumnezeul mă-tii nu există!

După care m-am trezit și m-am apucat de treabă. Și bine că m-am trezit, că altfel rămâneam prins pentru totdeauna într-o lume relativă, cu oameni și păreri relative, în care valoarea unei cărți este relativă, la fel cum relativă e culoarea copertei, fontul folosit, numărul de exemplare vândut, facturile către librării, bigurile mașinii tipografice, oțelul ghilotinei de hârtie, atomii celulozei, sinapsele cititorului și încâlceala viselor mele.

Acuma mă duc să mă culc la loc, că am de ales cărți de publicat la anu’.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *