Fragment din romanul „Fata de la nord de ziuă”

8.

Se afla pe o stradă dintr-o suburbie liniștită. Câteva mașini treceau fără grabă pe lângă trotuarul pe care ea stătea așezată pe vine, în dreptul unui gard viu. Purta o rochiță cu volane, iar în picioare avea botine negre, cu bretea. Adierea unei zile de început de septembrie îi răsfira părul, ducându-i la intervale regulate câteva șuvițe blonde peste nasul ei mic și ridicat la vârf, ca un iepure care a rămas încremenit mușinând aerul. Era plăcut pe acea stradă cu familii plecate la serviciu și cu copii care se auzeau de undeva de aproape, jucându-se. Era dimineață, cu un soare cald, și mirosea a budincă de vanilie. Nu erau alți oameni în jur.

Auzi în dreapta sa lătratul unui câine. Cineva cânta într-o casă. Altcineva bătea cu ciocanul. Ea era singură. Trotuarul pavat cu piatră cubică era destul de larg, s-ar fi putut întinde cruciș, cu brațele ridicate, și tot nu i-ar fi cuprins măsura lungimii sale. Se trezi așezată. Acum piatra un pic umedă de la rouă îi atingea spatele. Își puse palma cu buricul degetelor în jos și mângâie textura zgrunțuroasă a pietrei. Simți denivelările dintre rosturi și nu cunoștea ce nume au acele dealuri minuscule, purtând nisip între ele, ca niște văi pe care poți păși dacă ești suficient de mică și ții gura închisă, ca să nu îți intre între dinți. Își duse mâna la față și pipăi cu limba resturile de trotuar; erau un pic amărui. O furnică începu să i se plimbe pe buze și o văzu cumva din afara ei, ea cu rochița răsfirată, cu niște crizanteme galbene cusute pe mijloc, imense ca proporții față de acea furnică delicată. O gâdila. Suflă ușor, cât să nu o rănească, și furnica își luă zborul. Îi părea rău de ea, nu voia să o piardă, era furnica ei, pe ea o alesese ca prim drum al acelei dimineți. Se ridică și o căută în zare. O văzu cu aripile-i lucind într-o fărâmă de praf, acolo, lângă frunzele acelui copac. Era aproape, dacă se grăbea o putea și prinde. Începu să se cațăre pe crengile scurte ale trunchiului, punând atentă un picior înainte celuilalt. Furnica își dădu seama că este un joc de-a prinselea și zbură și mai sus. Ea o urmă, pas cu pas pe lemnul de sub tălpi. Zgomotele copiilor se auzeau din ce în ce mai încet, strada era din ce în ce mai mică, budinca dispărea cu fiecare creangă pe care o îmbrățișa. Auzea chemarea furnicii și fu cât pe ce să o prindă, la un moment dat. Se pusese în fund și întinse mâna stângă, care i se lungi de la umăr, suficient ca să atingă acel luciu fascinant al aripilor. Când aproape să fie lângă, furnica hotărî că mai e timp și se mai pot juca un pic până vine mama acasă. Își luă din nou zborul, tot mai sus. Acum fata era fix în vârful copacului, ușor dezechilibrată de fragilitatea crengii pe care se legăna. Frunzele îi intrau în nări când inspira mai tare, după care fugeau când expira. Obrajii îi erau cuprinși de o pală de foc ce te îmbrățișează cald, ca focul de Crăciun lângă cadourile nedesfăcute și ascunzând atâtea minunății de descoperit. Își cuprinse pomeții în palmă. Era plăcut, semăna cu o plapumă. Ea era plapuma, de data asta, și îi plăcu să fie plapumă. Doar că și-ar fi dorit să fie una plină de furnici care zboară neîncetat, țesând în urma lor o altă nouă plapumă care era și copil, nu doar plapumă. Chicoti, cu buzele depărtate.

O mașină de jucărie trecu pe sub ea, cu un băiat cam de aceeași mărime ca jucăria pe care o mâna din spate. Mașina era un camion cu roțile disproporționat de mari și avea niște luminițe care pâlpâiau din când în când, ritmic. Nu auzea motorul camionului și nici pașii băiatului, până ce capul lui crescu din ce în ce mai mare și ajunse în dreptul ei, în vârful copacului. Băiatul avea ochii verzi, la fel ca verdele din jur, și se gândi să îl inspire, așa cum făcuse mai devreme și cu frunzele. Băiatul însă a dat din capul lui mare (nu era chiar așa de mare, de fapt, cam cât al ei, dar suficient de mare ca să îi observe pistruii) și a privit-o trist. Nu voia să intre în nările ei. De ce? Era bine și cald înăuntru. Și l-ar fi scos repede, fără să îl doară. Băiatul era însă tot mai trist. Ochii lui s-au apropiat de ai ei și nasul lui i-a atins nasul ei. După care a simțit o lacrimă care îi alunecă dintr-un colț al pleoapelor și se adună într-o sferă rotundă ce cade imediat pe genele ei. Vedea picătura dacă se concentra și își forța ochii să i se ridice până la maxim. Era acolo, așteptând. Atentă să nu strice lacrima, fata încercă să nu se miște absolut deloc. Băiatul o privea, ea încremenită, el tot mai trist. Până la urmă, degeaba se chinui ceva timp, gâtul nu o ascultă și strănută.

Își pierdu echilibrul și căzu pe iarba dintre trotuar și stradă. Căzătura fusese ușoară, nu o durea, pentru că sub ea era un nor făcut din lacrimi evaporate. Aburii din lacrimi reflectau culorile curcubeului și îi urcau printre degete, fără să se grăbească. Erau calzi, ca de la un ibric pus pe aragaz, la fel de calzi ca plapuma de dinainte. Privi înspre copac și băiatul dispăruse. Privi înspre stradă și camionul băiatului dispăruse și el. Se ridică și se scutură de frunzele prinse de rochie și de bucle; stătea cam la o jumătate de metru suspendată de la nivelul pământului. Făcu doi pași pe norul moale, iar norul îi răspundea cu un surâs. Aici poți sta cât vrei, i-ar fi zis dacă ar fi avut și o gură, așa doar zâmbea la ea, dintr-un peste tot, cuprinzând-o ca  plapuma care te încălzește la picioare.

Auzi scârțâitul unui leagăn, venea dintr-o curte vecină, din apropiere. Norul nu mai zâmbi, în schimb se încolăci, o luă de braț și o duse către acea curte. Pe drum, culoarea norului se făcu din ce în ce mai gri, până ce, chiar când ajunseră la poarta vopsită alb a vecinilor, se schimbase într-un nor complet negru. Fetei nu îi plăcea în mod deosebit noua culoare a norului ei, prefera curcubeul, dar îl lăsă în pace, să fie ce vrea, doar îi zâmbise mai devreme, nu? Dădu la o parte poarta albă și norul porni înspre spatele casei de cărămidă. Acum vedea și ea mai bine că era o casă necunoscută, foarte mare, cu geamurile undeva foarte sus, mult prea sus ca să le atingă. Casa nu avea etaj, ci doar un parter foarte înalt. Sub, simți cum norul începe să plouă. Era în continuare la câțiva centimetri serioși de gazon, iar între nor și pământ cădeau picături rotunde de ploaie. Mirosea a ploaie. Și a încă ceva, a ceva ce nu era cremă de vanilie și foietaj.

I se făcu frig. Își duse brațele la piept și se frecă cu palmele de umeri. Tot frig. Poate era de la nor? Să îl certe și să îi zică să aducă înapoi curcubeul? S-ar fi încălzit așa, în culori, știa fata. Din senin, norul se cutremură o clipă, ca un câine ud care se scutură de apă, și se evaporă. Căzu o a doua oară, și de data asta o durea.

Era în casa înaltă, fără etaj. Într-o parte, un hol. În alta, o scară. Scara cobora. Coborî și ea, puțin temătoare. Dacă aici va găsi pe regina furnicilor și o va certa că a pierdut vremea jucându-se cu una dintre supusele sale, în loc să o lase să își vadă de treabă, să caute firimituri de cozonac sau ce or mai găsi furnicile cu aripi de curcubeu atunci când nu se pitesc în mijlocul copiilor? Temător, coborî și mai adânc pe acea scară; era din lemn și scârțâia și își dădu seama că mai devreme nu leagănul scârțâise, ci scara, cineva mai pășise pe aici în timp ce ea stătea pe nor. Lumina se pierdea pe măsură ce treptele se îngustau tot mai mult pe lângă perete. Fata își zise că aici sigur o să îl găsească pe băiat. Avea o lacrimă pe care trebuia să i-o dea înapoi, pentru că nu era a ei și rămăsese de una singură.

După câteva minute, văzu că picioarele nu se mișcau, și totuși ea încă mai cobora. De data asta, scara o ducea singură în jos, acolo. În spate nu mai era nicio lumină; deasupra ei niciun bec. Totul era cuprins în întuneric, mai puțin treptele care emanau o culoare burgundă din chiar fibra lemnului, pâlpâind slab în mișcarea lor. Și atunci simți tristețea băiatului. Nu îl vedea, doar îi simțea sufletul. Dintr-o dată, treptele dispărură. Se afla la capătul drumului, dar pivnița pe care ar fi trebuit să o descopere acolo jos era de fapt propria lor sufragerie. În continuare simțea apăsător pe inimă sufletul îndurerat al băiatului. Se gândi să îl strige, dar vocea ei nu avea niciun ecou, degeaba se chinuia să scoată sunete. În pivnița care era sufrageria lor, o văzu pe mătușa Tușa. O iubea pe mătușa Tușa, îi aducea de fiecare dată când venea în vizită miez de nucă și miere. Acum, mătușa Tușa stătea aplecată deasupra băiatului, care nu mai avea capul mare, ci o inimă uriașă acoperindu-i tot pieptul, roșie, bătând alert. Niște sfori transparente prin care pulsa sângele i se încolăceau pe după gât, treceau pe după umeri, ca o manta, și intrau în buricul mătușii ei. Fata se încruntă și vru să îi zică mătușii că să nu îi ia băiatului tot sângele, pentru că astfel nu va mai avea cu ce să nască lacrimi noi. Dar vocea îi era mută și mătușa nu o auzea.

Țipă și nu ieșea niciun țipăt, lovi cu pumnii strânși în tocul ușii sufrageriei și nu se auzi niciun zgomot. O groază teribilă o cuprinse în momentul în care propriul ei sânge începu să îi iasă prin piele și să leviteze în fața sa. Întâi sub forma unui abur, așa cum fusese norul ce o adusese aici, după care sângele adunându-se treptat în picături rubinii, după care picăturile croindu-și drum spre inima uriașă. Acolo, parcă dansând, își făceau loc una câte una pe sub pleoapele închise ale băiatului. Mătușa Tușa nu schița niciun gest. Fata era împietrită și nu putea reacționa nicicum. Sângele ieșea prin pori, de peste tot, îi umfla rochia și buclele, fără să le păteze, pleca legănat, așa cum te întorci de la o primă întâlnire, dansa câteva secunde, după care dispărea sub pleoape. Fata nu știa cât timp trecuse de la această stranie transfuzie, dar își dădu seama că în curând i se va termina sângele ei și nu îl va mai putea salva pe băiat. Iar tristețea acestuia era insuportabilă, îi strângea propria inimă și i-o storcea efectiv de orice strop pe care îl mai avea.

În clipa în care ultima picătură de sânge îi părăsi trupul, chiar în momentul în care își pierdea luciditatea, aflată la capătul puterilor, văzu pe mătușa Tușa cum își întoarce chipul către ea. Și mai văzu că acel chip avea chipul ei, iar albul ochilor îi era de data asta roșu.

***

Fata se trezi cu sudoarea curgându-i pe frunte. Tremura. Coșmarul fusese mai puternic ca oricând. Nu reuși să își amintească aproape nimic din vis, însă simțea vie groaza aceea a secătuirii de viață. Și nu era viața ei cea care dispărea, ci a altcuiva, a unui Străin. Un om față de care se simțea responsabilă. Se ridică, respirând greu și adânc, și o cuprinse o neliniște înverșunată. Se îmbrăcă fix cu ce nimeri, fără să se ducă la baie și fără să se mai aranjeze în oglindă, cum făcea în orice altă zi de până acum. Simțea că ceva important s-a schimbat în ea în timpul somnului și nu conștientiză ce. Acel înțeles ascuns era aproape, gata să îl găsească, după care imediat dispărea. Sunt o piatră care nu simte, își începu mantra. Eu sunt calmul pietrei. Aici e voința mea. Brusc, realiză că nu, de data asta nu, din contră, își dorea să simtă, că îi era dor de acea stare pregnantă din vis, fie el neclar și fără rost. Că ceea ce simte nu mai trebuie îngrădit, nu, ci e vital să nu se mai ascundă și să se îmbrățișeze pe ea, cea care este cu adevărat. Că va trebui să urmeze drumul până la capăt.

Ieși din cameră, păși pe hol și deschise încet ușa de la camera unde Diona încă dormea, cu propriul ei Coșmar la pândă. Prudent, pe vârfuri, se îndreptă spre noptieră, îi scotoci prin poșetă și îi luă Cardul ei de acces. Ieși la fel de atentă, după care urmă hotărâtă calea binecunoscută a Studioului. Era aproape în toiul nopții. O ultimă Cură, mai devreme decât era programat, înfruntând întunericul și spaima. Da. Definitiv.

Sunt o piatră care simte, o piatră de gheață care nu se topește în mijlocul unei tornade.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *