Despre literatură, editare și câțiva alți demoni.

Anul trecut, cam pe vremea asta, m-am speriat. M-am speriat când mi-am dat seama că fac ceva ce îmi place, mai precis să lucrez cu și despre cărți, să fiu înconjurat de cărți, multe cărți, nenumărate cărți, să miros tone de cărți, să îmi julesc mâinile în cotoare de cărți, să ridic vrafuri de cărți, să mă cocoț pe rafturi de cărți, rafturi nesfârșite, urcate mai sus decât îmi e statura, acolo, sus, deasupra mea, până departe, unde se văd vag, ca în ceață, alte și alte cărți, urme de cărți, viitoare cărți la care nu am ajuns, dar care există chiar și așa, independent de mine și de lumea în care trăiesc acum. Iar sperietura încă nu mi-a trecut. Nu o lua în sens negativ, eu cred că speriatul este foarte bun. În felul ăsta realizezi că ceva important se întâmplă cu tine. Iar cu cât acel ceva este mai puțin controlabil, cu atât este mai important și te pune pe tine mai în față, și nu lucrurile în care ești înghesuit zi de zi. Îți dă o modalitate, uneori incomodă, dar necesară, de a te cunoaște mai bine, de a vedea cum poți reacționa la ceva nou, neașteptat.

Ideile sunt și ele obiecte, la fel de reale ca orice cotor de măr, om sau colț de stradă. Dintre idei, visele îmi sunt cele mai dragi. Ah! Visele! Sunt cele mai dure obiecte de care te-ai putea lovi vreodată. Sunt atât de grele, că rămân cu tine la fel cum pielea îți rămâne pe corp chiar și după un bronz puternic. E acolo și te așteaptă să o atingi. Visele sunt pielea cea mai de preț, cu care te înconjori fără să știi. Te apără, te definesc, dar te chinuie la fel de egal cum îți oferă consolare.

Anul trecut, pe vremea asta, m-am speriat când am visat că sunt într-un coșmar care îmi place. Și mi-am zis „Bun Venit!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *