„Ajungem la un moment dat să ne dăm seama că ne lipsește un fundament al propriei noastre persoane” – Interviu #‎HERGdesambata‬

În cadrul campaniei Facebook #‎HERGdesambata‬, am răspuns la câteva întrebări ale Anei Mănescu, PR-ul editurii Herg Benet:


Herg Benet: IT, comunicare, literatură, fantezie, filosofie, alchimie, mister, dragoste – Malad înseamnă și conține multe lucruri. Care au fost cele mai importante surse de inspirație pentru romanul tău de debut?

Alexandru Voicescu: Mereu eu însumi am fost un amestec de influențe și de interese diferite, inclusiv la job-urile pe care le-am avut până acum și chiar în studiile pe care le-am urmat. Cred că societatea de azi este construită mult diferit de cea de acum 20-25-50 de ani, când lucrurile erau mai clare pentru oamenii de tot felul, iar viața era mai simplă, mai ușor de înțeles, de conceput în temeni clasici. Iar schimbările vor fi din ce în ce mai rapide, la fel cum puterea de procesare a calculatoarelor se va dubla în continuare la fiecare câțiva ani. Odată cu schimbarea mediului în care trăim, suntem obligați să ne schimbăm și noi, constant, nu numai la nivel de generații, ci și la nivel de individ. Partea mai puțin bună a lucrurilor e că ajungem la un moment dat să ne dăm seama că ne lipsește un fundament al propriei noastre persoane, un fundament care să ne reprezinte indiferent de stimulii exteriori nouă. Pericolul e de a cădea în parțialități, în a nu mai avea nimic reprezentativ într-adevăr, nimic propriu, doar împrumutat pentru folosire temporară. Și, mai departe, de a nu mai ști cine suntem, ce ne dorim, ce putem face, cum să reacționăm, cum să trăim sincer și integral. Tentații de împrumut există din toate părțile, ni se pare că acolo este adevărul, că acel lucru trebuie să fie ținta noastră, acela suntem, până când ceva dinăuntrul nostru, de acolo de unde încep instinctele și subconștiințele, ne dă o palmă dură peste imaginea pe care ne-am format-o despre noi înșine, iar măștile cad. În „Malad”, am folosit o falsă structură de thriller pentru a sonda acea zonă întunecată a lipsei de fundament, de adevăr în sens „tare”. Folosind lecturile mele de filosofie și psihanaliză, am încercat să concep literar o formă de katharsis care să debaraseze acel personaj din roman de toate umbrele sale inconștiente, atașate de către societate unui om care poate să fie oricare dintre noi. Andrei Marcus, personajul de care zic, nu este nici mai deștept, nici mai luminat, nici mai norocos decât atâția alții ca el. Trăiește o viață aproape comună, însă ceva dinăuntrul lui se revoltă, nu își dorește conformismul atât de ușor de acceptat de cei mai mulți. Părerea mea este că trăim în continuare într-o peșteră, a cărei ieșire nu o putem găsi la nivel de mulțime, nici cultural, nici social, ci la nivel de individ, de persoană care este capabilă, dacă își dorește sincer asta, să se cunoască pe sine în propriile diferențe față de ceilalți. Aici cred că este și miza principală a vieții: să fii tu însuți până la capăt, atât cât ești și cât poți. Ce iese din drumul ăsta poate să nu îți placă, sau poate că nu o să placă altora, dar nu vei mai fi fals. Știi că ești tu, iar asta contează, să te găsești pe tine cu bune și cu rele. După care, abia după începe adevăratul tău drum prin viață. Cunoscând. Abia atunci poți spune cu pertinență: „Trăiesc. Sunt viu”.

HB: Ești directorul Herg Benet. Ai luat în considerare să îți publici romanul la altă editură?

AV: Nici măcar o clipă nu m-am gândit că poate ar trebui să public la altă editură. Am fost chiar foarte uimit când la o lectură de dinainte de a apariția cărții am fost întrebat asta, și pe moment chiar nu am știut ce să răspund, atât de stupidă mi s-a părut ideea. Pentru mine, Herg Benet este tot ce am trăit mai intens în ultimii cinci ani, este mai mult decât un proiect cultural sau loc de muncă, este chiar o oglindire a mea, a ceea ce sunt. După Cristina, soția mea, cel mai mult iubesc pe lumea asta editura pe care cu enorm de multă muncă și enorm de multe sacrificii am reușit să o țin în viață până în momentul în care își are propria viață. E evidentă asemănarea cu un copil, pentru că exact asta este. Apoi, dacă ești grădinar, nu stai să pui în ciorbă pătrunjel de la supermarket, ci îl iei din propria ta grădină, din ce crești cu mâna ta, nu? Gândindu-mă după acea lectură oare ce o fi în mintea celor care se întreabă asta, cu publicatul la propria editură, mi-am dat seama că ei se tem că, dacă ar fi în situația mea, ar fi tentați să își gonfleze peste măsură ego-ul și să publice o carte proastă doar pentru că pot. Eu știu că am scris o carte pe care aș fi publicat-o dacă o primeam în manuscris de la fieștecine, iar asta mi-a fost suficient. Receptarea foarte bună din partea cititorilor și vânzările nu de bestseller, dar de carte care își recuperează investiția și aduce profit editurii semnifică faptul că eu, din postura de editor, am avut fler când am semnat contractul de publicare. Dacă mi-aș fi „refuzat” manuscrisul, aș fi greșit.

HB: Pe lângă numeroase recenzii, Malad a primit și mai multe premii. Crezi că premiile pot ajuta receptarea unui roman, în România?

AV: Nu, premiile acordate cărților de literatură română în România nu au nicio legătură cu vânzările de carte. Motivul ține de lipsa de autoritate a juriilor de la noi, care sunt de cele mai multe ori, fără nicio jenă, părtinitoare. Mai mult, premiile nu au nicio legătură cu preferințele publicului, educat sau mai puțin educat, dar real cititor, „elita” culturală de la noi fiind atât de subțire, cantitativ, și atât de obsedată de jocuri de interese, încât e complet detașată de realitatea literară și trăiește în propriul turn de fildeș. Ce consideră „profesioniștii” literaturii ca fiind demn de a intra în istorie reprezintă doar imaginea propriei vieți de zi cu zi reflectată strâmb și autoritar asupra publicului. O foarte mare aroganță repede taxată de către cititori, care nu dau doi bani, la propriu, pe alegerile acelora din turn, oricât de mult s-ar răzvrăti profesioniștii pe starea asta de fapt. Iar profesioniștii își văd în continuare de treburile lor minore, premiindu-se între ei cu mare aplomb, pe criterii de cumetrie și interese cotidiene, după care cititorii îi ignoră cu desăvârșire, pățiți fiind. E un fel de autism social. Acum aș fi ipocrit dacă aș spune că nu mă bucur că am primit cu „Malad” și premii literare, dar am primit din partea celor care încearcă să schimbe măcar în parte sistemul acesta bolnav. În orice pădure de uscături există și câteva vlăstare cu sevă.

HB: Ce te deranjează cel mai mult la lumea literară din România, atât ca scriitor, cât și ca editor? Există vreo soluție care poate fi pusă în practică acum pentru a îmbunătăți această lume?

AV: Decalajul enorm între literatura română și cea străină. Și îndobitocirea cu patriotism. Să explic. În primul rând, 90% dintre cititorii de la noi se uită cu complezență, cel mult, dacă nu cu dispreț la scriitorii români. Pentru ei, scriitorul român e un fel de chinezărie de pe vremea comunismului față de briceagul elvețian. Parcă vrei să îl citești, dar se tocește de la primele pagini. Și au și dreptate, în mare parte, pentru că mulți au încercat să îi dea o șansă, ca unei rude de la țară care nu știe cum să folosească scările rulante, dar căreia totuși îi arăți ce rost au acele scări. Însă văzând că tot cade în fund pe scară, l-au lăsat pe bietul scriitor român să stea acolo, în vine, să se screme și să își plângă de milă. Ce greșesc cititorii e că nu iau în considerare faptul că lucrurile s-au mai schimbat față de ce știau ei mai de demult. Nu zic de cărțile băgate pe gât la școală, deși de acolo pleacă totul, de la stupizeniile inactuale pe care elevii trebuie să le înghită ca untura de pește, ci mă refer la cei care citesc de plăcere după perioada adolescenței. Aceia sunt cititorii adevărați, care nu pot trăi fără lectură. Iar acești cititori, dacă dau cumva din întâmplare la o parte cortina care acoperă literatura română de public, aproape că sunt bombardați de cărți inutile, nu numai plictisitoare, ci cărți care sunt strâmb scrise, cu fraze pretențioase de salon, cu subiecte vetuste, prost tratate, cu personaje inepte, limbaj fals sau poate chiar agramat, cărți care nu se compară la niciun nivel cu ce pot citi din partea scriitorilor străini, vii sau morți de veacuri. Aici ajung la partea cealaltă a baricadei, la „elitele” de care aminteam mai devreme, „elite” atât de închistate în propria lor lume atotsuficientă, dar nu cu mai puțin minoră, încât se cred importanți chiar și atunci când le pui în față oglinda și își pot vedea foarte ușor poleiala de împărați fără pantaloni. Ei nu își dau seama că reperele sunt altele, nu scutierul care îi linge constant în dos pentru o fărâmă de premiu literar și, prin extensie, glorie postumă mult visată. N-ai cum să le ceri oamenilor ăstora să fie realiști, oricât ai încerca, sunt prea senili și prea nostalgici după epoci în care linsul era obligatoriu ca să ai succes (iar senil nu are treabă cu vârsta, sunt mulți prichindei de 20-30 de ani care asta vor să se facă când vor fi mari, lingători care la un moment dat vor fi ei linși la rândul lor). Pune-te în locul cititorului obișnuit, cumpărător de carte. De ce să nu citești străinii, confirmați de alte câteva milioane de cititori din lumea întreagă, scriitori capabili să îți dea trăiri autentice, pe care să le simți, din scrisul cărora să ai acele extaze intelectuale pe care ți le dorești de fiecare dată când deschizi coperta vreunei cărți? De ce să pierzi vremea, banii și nervii pe niște plicticoșenii fără rost, care nu îți spun nimic? De ce să te duci de bună voie în Coreea de Nord, când ai alternative minunate la o aruncătură de băț, în Thailanda? Așadar, literatura română e pusă în colțul cel mai îndepărtat al librăriilor și minții cititorilor, ca pe un rău necesar, pe care nu îl vizitezi decât de nevoie. Să acceptăm o dată pentru totdeauna că am fost și suntem o cultură minoră, să nu ne mai împodobim cu patriotism de mahala și să muncim pe brânci ca să schimbăm asta. Avem decalaje de recuperat? Păi, hai să o facem! Asta a fost ideea de la care am pornit cu editura Herg Benet și la fel am tratat lucrurile și când am scris „Malad” și când voi scrie orice alt roman. Trăim o epocă internațională, în care nu mai există granițe și bariere lingvistice. Folosind cu cap ce avem, fără lene și autosuficiență, vom fi și priviți altfel, demn de luat în seamă.

HB: După cum spuneam, „Malad” este, printre altele, și un roman de dragoste. Ce reprezintă iubirea pentru tine? Poate schimba viața cuiva?

AV: Nu sunt o persoană romanțioasă, de felul meu, nici cu tendințe de dulcegării. Îmi aduc aminte de o funcționară de la poștă care mă vedea aproape în fiecare zi și abia după câteva luni mi-a mărturisit că ce nesuferit păream la prima vedere și cât de mult s-a înșelat, că sunt de fapt un scump :)) Cine mă știe știe și că mă încrunt des și sunt preocupat mai tot timpul de lucruri concrete care, ale naibii, nu vor să îmi dea pace. Dar poate faptul că sunt căsătorit de mai bine de 15 ani, de la puțin timp după ce am împlinit 20 de ani, spune despre mine că am un suflet sensibil :)) Îmi e greu să vorbesc despre iubire, însă dacă e ceva ce am învățat în acești 35 de ani de viață e că sunt puține lucruri mai importante decât dragostea. Ok, am fost norocos, am avut și pe cine să iubesc, totuși nu disperați! Se poate întâmpla oricui, când te aștepți mai puțin :) Lăsând gluma la o parte, cred că alergarea asta nebună după mărunțișurile de zi cu zi ne îmbolnăvește iremediabil, picătură cu picătură, până ce, din prea mare aglomerare, nu o să mai avem unde să păstrăm ceva al nostru, ceva drag cu adevărat, la care să ne întoarcem când ne este rău. Iar aici stă puterea cea mai mare a iubirii: să îți găsești un punct infinit de sprijin care să te țină să mergi mai departe.

HB: Cât de diferite față de „Malad” vor fi „Fata de la nord de ziuă” și saga „Vocile Istmului”? De ce ai ales să debutezi cu „Malad”, deși aveai în pregătire și „Vocile Istmului”?

AV: Romanul „Malad” a venit el peste mine, fără să îl aleg. Treceam printr-o perioadă foarte dificilă, iar scrisul a fost pentru mine acea ieșire de care aveam neapărată nevoie. Mai corect spus, acea „intrare”, pentru că am intrat complet în lumea din „Malad”, ca la un drog care te macină și te încântă în același timp. De aici și tenta ușor necomercială a cărții, scriind fără să am prea multă bunăvoință față de viitori cititori. Pe alocuri, romanul poate părea hermetic, mai greu de înțeles, dar e parte din mine și nu l-aș fi putut scrie altfel. Sunt multe obsesii personale și recunosc asta. Altfel stau lucrurile cu „Fata de la nord de ziuă” și cu trilogia fantasy „Vocile Istmului”. Nu că în „Fata de la nord de ziuă” nu aș mai folosi substanța obsesiilor, nu cred că un scriitor se poate inspira din altă parte decât din propriile sale trăiri, dar filtrul este mult mai primitor, mai cald, deși, paradoxal, acțiunea se petrece în apropiere de Cercul Polar. Povestea în noul roman este mai simplă în liniaritatea sa, deci va fi mai ușor de citit și cu mai multe învățăminte. Pentru că învățămintele ne sunt necesare și dacă nu sunt spuse pe șleau, ci sub pătura greșelilor și temerilor unor personaje fictive. Iar despre „Vocile Istmului” nu vreau să spun prea multe, încă, pentru că va fi publicat sub pseudonim, Alex Marten va fi pe copertă, motivul fiind ușor schizofrenic: e scris de o altă parte din mine decât cea reală, cea care a debutat cu „Malad”. Fanteziile au nevoie de propriii scriitori fantastici, în drept și în fapt.

HB: Ce te-a învățat „Malad”?

AV: Că nu există o limită a extenuării :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *